Dictionar de scufundare

       ACCIDENT DE SCUFUNDARE – eveniment fortuit, specific scafandrilor, provocat în condiţiile lucrului la presiune ridicată.

       ADÂNCIMEA SCUFUNDĂRII – este adâncimea maximă atinsă în cursul scufundării, rotunjită la un multiplu de 3 metri imediat superior.

       AMESTEC RESPIRATOR – compoziţie gazoasă omogenă, formată din unul sau două gaze neutre şi oxigen, utilizată pentru respiraţia scafandrului.

       ANOXIA – reprezintă scăderea oxigenării ţesuturilor corpului omenesc sub valorile normale fiziologice. Anoxia poate fi provocată fie de lipsa oxigenului în amestecul respirator, fie de reducerea debitului sanguin, fie de diminuarea capacităţii hemoglobinei de a transporta oxigenul.

       APARAT DE RESPIRAT SUBACVATIC – ansamblu de componente ale echipamentului de scufundare care permite scafandrului să respire sub apă. Ele pot fi autonome sau neautonome.

       APNEE – oprire voluntară a respiraţiei. Durata apneei depinde de toleranţa subiectului la lipsa de oxigen şi surplus de dioxid de carbon, de capacitatea sa pulmonară, de efortul depus, de temperatura ambiantă, etc.

       AUTONOMIE – proprietatea unui sistem de a funcţiona liber, fără legături de dependenţă sau realimentări. Autonomia poate fi funcţională, temporală sau spaţială. Deseori, cele trei tipuri se intercondiţionează, determină o anumită posibilitate de utilizare a sistemului respectiv. De exemplu, un scafandru este autonom funcţional când nu are nici o legătură materială (tub, parâmă, cablu telefonic, etc.) cu suprafaţa. Temporal, autonomia sa depinde de capacitatea buteliilor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre autonomia spaţială, cu menţiunea că autonomia pe verticală este limitată şi de o serie de restricţii fiziologice sau fizice. În mod asemănător, un submersibil are o autonomie spaţială (rază de acţiune), temporală (durata maximă a unei submersii) şi funcţională (capacitatea de evoluţie in imersiune).

       BAROTRAUMATISM – accident de scufundare ce survine ca urmare a dezechilibrului baric dintre unele cavităţi pneumatice ale corpului uman şi mediul exterior.

       BEND – denumire consacrată pentru durerile osteo-artro-musculare cauzate de expansiunea bulelor de gaze ce apar în cazul bolii de decompresie.

       BEŢIA ADÂNCURILOR – stare de euforie, asemănătoare beţiei alcoolice, produsă de respiraţia aerului la presiune relativă de peste 6 bari. Sinonim cu narcoza azotului.

       BOALA DE DECOMPRESIE – afecţiune caracteristică muncii sub presiune, care survine ca urmare a formării unor bule de gaz în ţesuturile organismului uman în cursul unor decompresii prea rapide. Se întâlneşte atât la scafandri cât şi la muncitorii chesonieri. Sinonim cu : rău de cheson, boală de decompresie, embolie gazoasă.

       CAGULA – parte a costumului umed de scufundare destinată izolării termice şi protecţiei capului scufundătorului.

       CAMERA HIPERBARĂ (BAROCAMERA) – incintă rezistentă la presiune în care se efectuează scufundări simulate (teste, antrenamente, experienţe medicale, tratamente, etc.) sau reale, se probează aparate, etc. Turela de scufundare, barocamera, casa submarină sunt considerate camere hiperbare.

       CASCA DE SCAFANDRU – componentă principală a echipamentului de scufundare al cărei rol este de a asigura scafandrului vizibilitate sub apă, respiraţia (eventual recuperarea gazului expirat), comunicaţiile cu suprafaţa şi protecţia capului.

       CĂLĂUZA – parâmă de legătură între scafandrul aflat sub apă şi persoana de la suprafaţă, care-i acordă asistenţă.

       CENTURA DE LESTARE – componentă a echipamentului de scufundare utilizată pentru micşorarea flotabilităţii scafandrului. Datorită costumului de neopren, scafandrul are o flotabilitate pozitivă care trebuie redusă prin adăugarea unor greutăţi – de regulă confecţionate din plumb – înşirate de cele mai multe ori pe o centură.

       COD DE SEMNALE ŞI SEMNE – sistem de semnale şi semne convenţionale care servesc la transmiterea unui mesaj. Semnele sunt alcătuite dintr-o serie de gesturi semnificative, iar semnalele dintr-o succesiune anumită de tracţiuni în parâma călăuză. Atât semnele cât şi semnalele trebuie să fie simple şi neconfundabile cu gesturile sau tracţiunile normale de lucru.

       DETENTOR – aparat de respirat subacvatic care destinde gazul de la presiunea de stocaj la presiunea mediului exterior. Există două categorii principale de detentoare :

1. cu un singur etaj, la care gazul vine direct de la butelie şi este destins la presiunea ambiantă;

2. cu două etaje, la care gazul este predestins la primul etaj de la presiunea buteliei la o presiune cu 8 – 10 bari superioară presiunii exterioare, iar în al doilea etaj este adusă la presiunea mediului.

       DURATA SCUFUNDĂRII – este timpul scurs între începutul imersiunii şi începutul ridicării spre presiunea atmosferică (suprafaţă).

       ECHILIBRARE – operaţiune de egalizare a presiunii între două incinte.

       ECHILIBRAREA URECHILOR – operaţiune de egalizare a presiunii din urechea medie cu cea exterioară prin trompa lui Eustachio. Echilibrarea urechilor poate avea loc spontan sau prin deglutiţie, mişcări ale maxilarului inferior, manevre speciale (Valsalva, Toynbee) , etc.

       ECHIPAMENT DE SCAFANDRU – totalitatea pieselor principale şi a accesoriilor cu care este dotat scafandrul în vederea efectuării în bune condiţii a scufundărilor.

       EFORT RESPIRATOR – travaliu ventilator efectuat în mod reflex de om pentru săvârşirea actului respirator. Efortul respirator depinde de volumul de gaz vehiculat, de densitatea şi vâscozitatea lui, precum şi de rezistenţa căilor respiratorii la fluxul gazos. Odată cu mărirea presiunii amestecului respirat sporesc atât densitatea cât şi vâscozitatea acestuia, ducând la o creştere importantă a efortului respirator. Faţă de această situaţie, organismul se adaptează spontan printr-o mărire a amplitudinii şi o diminuare a frecvenţei respiraţiei, astfel ca efortul să fie minim.

       ETANŞEITATE – proprietatea unui costum, aparat, recipient , etc. de a nu permite intrarea apei.

       FLOTABILITATE – proprietatea unui corp de a pluti la suprafaţa apei sau la o anumită adâncime. Flotabilitatea este dată de diferenţa dintre forţa de împingere arhimedică şi greutatea proprie.

       HELIOX – amestec respirator sintetic format din heliu şi oxigen. Helioxul se foloseşte în scufundările la mare adâncime. Utilizarea lui elimină efectul narcotic al azotului şi hiperoxia (prin alegerea unui procentaj de oxigen adecvat).

       HIPERBAR – aflat la o presiune superioară presiunii atmosferice.

       HIPERCAPNIE – exces de dioxid de carbon în sânge. Cunoaşterea efectelor hipercapniei are o mare importanţă în asigurarea condiţiilor de viaţă şi de lucru în incinte hiperbare, barocamere, chesoane, submersibile, etc. Hipercapnia poate fi acută, atunci când presiunea parţială a dioxidului de carbon depăşeşte 0,015 bar, iar durata este relativ scurtă, sau cronică, sub 0,015 bar, însă durata este îndelungată. Hipercapnia acută acţionează asupra respiraţiei şi circulaţie, ca şi asupra sistemului nervos, funcţie de tipul respiraţiei subiectului. Hipercapnia cronică, mai puţin periculoasă, constituie mai degrabă o adaptare a organismului la condiţiile respirării unui amestec cu o proporţie ridicată de dioxid de carbon.

       HIPEROXIE – creşterea nivelului de oxigen în amestecul respirator. Se consideră hiperoxic un amestec care conţine oxigen la o presiune parţială mai mare de 0,40 bar.

       HIPERVENTILAŢIE – manevra respiratorie constând într-o serie de respiraţii profunde şi expiraţii forţate, în scopul ventilării cât mai bune a plămânilor. Hiperventilaţia prelungeşte considerabil perioada în care un om poate să-şi ţină respiraţia, fiind practicată de toţi scufundătorii în apnee. ATENŢIE – poate duce la pierderea cunoştinţei.

       HIPOXIA – scădere a nivelului de oxigen în amestecul respirator. Se consideră hiperoxic un amestec care conţine oxigen la o presiune parţială mai mică de 0,17 bar. Hipoxia conduce la lipsa de oxigen în organism.

       INTERVAL – timpul scurs între două scufundări succesive, respectiv între ieşirea din apă de la prima scufundare şi intrarea în apă pentru efectuarea celei de-a doua.

       INTERVALUL DE SCUFUNDARE – este timpul scurs între ieşirea după o scufundare şi începutul imersiei într-o nouă scufundare.

       JUG – piesa de fixare, rapid demontabilă, a detentoarelor sau a racordurilor flexibile ale compresoarelor, de buteliile de scufundare.

       LESTARE – operaţiune de îngreunare voluntară pentru obţinerea unei flotabilităţi şi/sau stabilităţi.

       MANEVRA TOYNBEE – operaţiune efectuată de scafandri pentru a-şi echilibra presiunile pe cele două feţe ale timpanului, constând în mişcări de deglutiţie , cu nările blocate şi gura închisă.

       MANEVRA VALSALVA – operaţiune executată de scafandri pentru echilibrarea presiunii din urechea medie constând într-o încercare de suflare forţată a aerului pe nas, cu nările blocate.

       MANIFOLD – ansamblu de piese de racordare, garnituri, ţevi şi robinete care realizează unirea etanşă a două sau mai multe butelii de scufundare. Manifoldul conţine , de cele mai multe ori şi sistemul de rezervă al buteliilor.

       MASCA FACIALĂ – componenta principală a echipamentului de scufundare având rolul de a asigura scafandrului vizibilitate sub apă, respiraţia, recuperarea gazului respirat şi comunicaţiile cu suprafaţa.

       MUŞTIUC – piesă de cauciuc aflată în componenţa detentoarelor sau a tuburilor de respirat, pe care scafandrul o ţine în gură, asigurându-se astfel etanşarea faţă de mediul exterior.

       NARCOZA AZOTULUI – starea de euforie, asemănătoare beţiei alcoolice, produsă de respiraţia aerului la presiune relativă de peste 6-8 bar. Sinonim cu beţia adâncurilor.

       NEOPREN – material sintetic, suplu, elastic şi foarte bun izolator termic din care se confecţionează costumele de scufundare.

       NITROX – amestec respiratoriu sintetic format din azot şi oxigen. Aerul poate fi considerat un amestec binar de azot si oxigen. În scufundarea autonomă la mică adâncime se folosesc uneori, în  vederea scurtării palierelor de decompresie şi a măririi confortului respirator .

       NIVEL DE LUCRU – este noţiunea caracteristică, în mod deosebit, scufundării în saturaţie şi reprezintă adâncimea la care se efectuează lucrul efectiv sub apă. Datorită faptului că timpul petrecut la nivelul de lucru este redus, presiunea parţială de oxigen este mai mare decât la nivelul de viaţă.

       NIVEL DE VIAŢĂ – este noţiunea caracteristică scufundărilor în saturaţie şi reprezintă nivelul presiunii amestecului respirator din barocamerele de odihnă a scafandrilor între două scufundări pentru lucru sub apă. La această adâncime ei îşi petrec o mare parte din timp, se hrănesc, se odihnesc, etc. Presiunea parţială de oxigen este menţinută la 400 mbar. Diferenţa dintre nivelul de lucru şi nivelul de viaţă este de 10-15 metri, stabilită în aşa fel încât urcarea între nivele să nu necesite o perioadă de decompresie importantă (este indicată numai o viteza de urcare destul de rapidă).

       NORMOXIE – situaţie în care presiunea parţială a oxigenului dintr-un amestec respirator se află în limite normale fiziologice. Un amestec respirator este normoxic dacă  oxigenul are presiunea parţială cuprinsă între 0,17 si 0,40 bar, între aceste limite nu apar modificări fiziopatologice ale organismului, indiferent de durata respirării amestecului respectiv.

       OXIGEN – element chimic gazos, incolor, inodor, insipid, care reprezintă o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respiraţiei. Respirat la presiune ridicată are un efect toxic asupra organismului.

       PALIER DE DECOMPRESIE – oprire a scafandrilor la o anumită adâncime, prevăzută în tabelele de decompresie. Palierele de decompresie sunt caracterizate de timpul de staţionare, de adâncimea şi gazul necesar a fi respirat.

       PERIOADA DE SATURAŢIE – este timpul necesar pentru ca ţesuturile să dizolve jumătate din cantitatea totală de gaz inert din amestecul respirator la o presiune dată.

       PLACAJ – lipirea costumului de scafandru pe corp şi/sau a măştii pe figură, odată cu creşterea adâncimii.

       PROFUNDIMETRU – instrument de măsură, purtat de scafandru, care indică adâncimea de scufundare. Profundimetrul este de fapt un manometru gradat în metri coloană de apă.

       REDUCTOR DE PRESIUNE – aparat care reduce presiunea gazului.

       RESPIRAŢIE – proces fiziologic complex prin care se realizează schimbul de gaze dintre organism şi mediu. Deşi respiraţia este un act reflex, scafandrul trebuie să-şi impună un anumit ritm respiratoriu. Ritmul respiratoriu presupune frecvenţă şi amplitudine diferite, funcţie de adâncimea de scufundare.

       REZERVĂ – dispozitiv de siguranţă, inclus în manifoldul buteliilor de scufundare, care opreşte treptat debitul de aer când presiunea scade sub o anumită valoare (20-30 bari). Aerul rămas, suficient pentru ieşirea la suprafaţă, este pus la dispoziţia scafandrului, avertizat fiind de iminenţa epuizării rezervei respiratorii, prin acţionarea unei tije.

       SATURARE – fenomen de dizolvare a unui gaz într-un ţesut al corpului uman. Saturarea se produce ca urmare a unei diferenţe dintre presiunea parţială a gazului neutru la nivel alveolar şi cea la nivelul tisular. Fiecare ţesut are propria sa viteză de saturare.

       SATURAŢIE – este un fenomen fizic caracteristic tuturor scufundărilor şi reprezintă starea limită de dizolvare a unui gaz într-un ţesut al corpului uman, funcţie de perioada de saturaţie a ţesuturilor. Se spune despre un ţesut că este saturat când a dizolvat cantitatea maximă de gaz inert la o presiune dată. Saturarea diferitelor ţesuturi are loc cu viteze diferite, însă după un timp suficient de lung (peste 12 ore) se consideră că toate ţesuturile s-au saturat.

       SCUFUNDARE – acţiune de pătrundere sub apă. Funcţie de adâncimea de lucru, scopul urmărit, mediul de evoluţie, echipamentul folosit, s-au cristalizat mai multe metode de scufundare: în apnee, în incinte rezistente la presiune, autonome, cu narghilea, în echipament scafandru greu, cu turela deschisă, în chesoane uscate submerse, de la bordul submersibilelor, în saturaţie, simulată.

       SCUFUNDAREA ÎN MEDIU USCAT – este operaţiunea de presurizare a scafandrilor în barocamere.

       SCUFUNDARE ÎN SATURAŢIE – este scufundarea în care scafandrii sunt presurizaţi în barocamere până la presiunea corespunzătoare adâncimii de lucru (timp în care ţesuturile acestora se saturează cu gazul respirat), apoi sunt transportaţi la această adâncime cu mijloace imersibile (turelă, submersibil, etc.), de cel mult două ori pe zi, până la terminarea lucrării, după care se execută decompresia după un procedeu bine stabilit.

       SCUFUNDARE SUCCESIVĂ – este scufundarea autonomă efectuată într-un interval mai mic de 6 – 8 ore.

       SCUFUNDARE UNITARĂ – este scufundarea în care scafandrul pătrunde în apă, execută o anumită activitate şi apoi revine la suprafaţă (presiunea atmosferică), respectând un anumit procedeu de decompresie. În această tehnologie, ciclul  lucru sub apă – decompresie este unitar, fazele decurg una după alta.

       SCUFUNDĂTOR – persoană care se scufundă. Termenul este folosit, de obicei, pentru cei care pătrund sub apă fără echipament special.

       SCUTER SUBACVATIC – vehicul autopropulsat care serveşte la remorcarea sub apă a scafandrului autonom.

       SISTEM DE SCUFUNDARE – instalaţie complexă montată la bordul navelor, pe platforme petroliere ,etc., concepută pentru efectuarea în siguranţă a scufundărilor la mare adâncime.

       SUBACVATIC – aflat sub apă sau referitor la mediul de sub apă.

       SUBVEŞMÂNT – lenjerie de corp din lână sau bumbac utilizată pentru protecţia termică a scafandrilor care folosesc costume etanşe de scufundare.

       SUPAPA DE HELIU – dispozitiv de evacuare a heliului infiltrat în ceasurile scafandrilor de mare adâncime.

       SUPAPA NON-RETUR – supapă care permite trecerea unui fluid printr-o conductă doar într-un sens. Se utilizează ca sistem de siguranţă în circuitele de alimentare a scafandrilor, pentru a împiedica depresurizarea costumelor în caz de rupere accidentală a furtunului.

       SUPRAPRESIUNE PULMONARĂ – accident de scufundare survenit ca urmare a destinderii gazelor blocate în plămâni peste limita de elasticitate a acestora  în timpul ridicării la suprafaţă. Dacă unui scafandru care urcă la suprafaţă îi este împiedicată expiraţia (oprire voluntară, reflexă sau spasm glotic), volumul de gaz conţinut în plămâni va creşte odată cu scăderea presiunii, dilatând toracele. Continuând urcarea, se va atinge limita de elasticitate, după care apar leziuni, uneori foarte grave : rupturi alveolare, vasculare sau ale pleurei. Accidentul este cu atât mai grav cu cât blocarea expiraţiei a survenit mai aproape de suprafaţă, unde variaţiile de volum sunt mai mari. Acest accident este unul dintre cele mai grave, deoarece în afara manifestărilor directe există pericolul injectării de gaz în sistemul circulator, prin rupturi, cauzând embolii fatale. Evitarea apariţiei suprapresiunii pulmonare se face controlând în permanenţă libera expiraţie în timpul urcării la suprafaţă.

       SUPRASATURAŢIA – este un fenomen fizic caracteristic perioadei de decompresie, după orice tip de scufundare, funcţie de perioada de saturaţie a ţesuturilor. Se spune despre un ţesut că este în suprasaturaţie când tensiunea gazului inert dizolvat în ţesutul respectiv este mai mare decât presiunea aceluiaşi gaz din amestecul respirator. În timpul decompresiei, ţesuturile corpului se găsesc în stare de suprasaturaţie. Presiunea parţială a gazului inert dizolvat fiind mai mare decât presiunea parţială a gazului inert inspirat,  gazele încep să iasă din ţesuturi. Pentru a nu se produce bule, trebuie ca decompresia să fie făcută în aşa fel încât să nu se depăşească suprasaturaţia critică exprimată fie printr-un gradient, fie printr-un raport (coeficient de saturaţie), fie prin nişte valori fixe de presiune ce nu trebuie depăşite.

       TABELA DE DECOMPRESIE – program conform căruia scafandrii execută urcarea la suprafaţă (revenirea la presiunea atmosferică ) în scopul evitării accidentelor de decompresie.

       TABELA TERAPEUTICĂ – program de efectuare a recompresiei şi decompresiei, în funcţie de tipul accidentului de scufundare şi de modul în care evoluează acesta în urma tratamentului aplicat.

       TIMP DE LATENTĂ – perioada scursă între debutul inhalării oxigenului la o presiune parţială de peste 1,7 bari şi declanşarea crizei hiperoxice. Cu cât presiunea parţială a oxigenului este mai ridicată, timpul de latentă este mai scurt. Există totodată o rezistenţă individuală variabilă la oxigenul hiperbar, în condiţii standard de presiune. Acest fapt este deosebit de important în activităţile desfăşurate la presiune , necesitând o selecţionare atentă a viitorilor scafandri.

       TOXICITATEA GAZELOR – proprietatea gazelor din amestecul respirator de a fi toxice în anumite condiţii de presiune. Funcţie de componentele de bază ale amestecurilor respiratorii folosite în scufundare, întâlnim o toxicitate a oxigenului, a azotului, a heliului, a dioxidului de carbon, etc.

       TURELA (CLOPOTUL) DE SCUFUNDARE – recipient rezistent la presiunea interioară şi exterioară, de formă cilindrică sau sferică, destinat să transporte scafandrii la adâncimea de lucru şi să-i readucă la suprafaţă, păstrând presiunea de la adâncimea la care au fost.

       URCAREA IN BALON – accident de scufundare caracteristic scafandrilor grei sau celor echipaţi în costum cu volum variabil, constând într-o urcare rapidă şi necontrolată cauzată de umflarea excesivă a costumului. Accidentul este periculos atât prin riscul lovirii scafandrului de obiectele de la suprafaţă, cât şi mai ales prin consecinţele ruperii costumului sau ale decompresiei rapide. Câteodată manevrele reflexe ale celui accidentat pot conduce la alte situaţii de accident. Prevenirea urcării în balon se face respectând cu stricteţe instrucţiunile tehnice de scufundare, controlând în permanenţă atât admisia aerului în  costum cât şi evacuarea lui.